O lucrare cu un conținut educativ, care ar putea fi sintetizată în trei cuvinte: luptă (contra comunismului), suferință (în închisori) și credință (în Dumnezeu și victorie). Acest triptic este esența volumului memorialistic, în care suferințele fizice și psihice din penitenciare au fost depășite de autor prin inteligență și credința nestrămutată în supraviețuire. O mărturie, care se alătură altora, despre infernul suferit de acei care au îndrăznit să se opună cu vorba sau cu fapta regimului impus de Moscova în România.

Cuvânt-înainte

Publicăm în acest volum memoriile unui deţinut politic, bunicul meu, care a petrecut şapte ani în închisorile comuniste ale României anilor ’50, memorii ce au rămas până acum într-un sertar.

Bunicul a plecat din această lume la 85 de ani, în 1997. Numele lui de botez a fost Ion şi se născuse pe 28 septembrie 1912, la Buhuşi, un mic orăşel din Moldova.

Avea 38 de ani în 1950 când a devenit deţinut politic, condamnat fiind de către regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Motivul condamnării, aşa cum am citit în documentele de familie, a fost: „răspândire de materiale interzise”.

Când m-am născut eu, în 1968, bunicul meu avea 56 de ani şi era din nou un om liber de mai puţin de unsprezece ani.

Am avut o relaţie foarte apropiată. El a fost o figură importantă a copilăriei şi tinereţii mele. Cu bunicul am început să citesc primele mele cărţi, cu el am învăţat să scriu şi să desenez, am discutat, am împărtăşit emoţii şi tristeţi, am pictat, am desenat, ne-am sfătuit împreună, am vizitat prieteni, am vizitat muzee şi expoziţii, am ascultat muzică, am plantat grădina, am călătorit, iar la marea lui trecere spre cealaltă lume am fost tot împreună.

În casa în care m-am născut, în Bucureşti, într-un cartier de case vechi, trăiam mai multe generaţii, bunicii, părinţii şi cu mine. În copilărie camera mea era cea care avea un perete lipit de camera bunicilor mei, şi aşa, perete în perete, ritmurile vieţilor noastre se împleteau foarte strâns.

Comunicam mult cu bunicii mei, iar pe lângă poveştile pe care le aude orice copil din gura celor mari, mai erau unele istorisiri, povestite cu o voce mai gravă – amintiri din război şi din puşcărie.

Bunicul meu a fost veteran de război şi fost deţinut politic, iar aceste două experienţe, războiul şi puşcăria comunistă, îi marcaseră profund existenţa.

Eram încă un copil foarte mic când m-am familiarizat cu ideea de „deţinut politic”.

Tot ce se povestea în casă în legătură cu războiul şi cu puşcăriile comuniste erau vorbe ce se rosteau cu o voce gravă la noi în familie.

Ţin minte că mi se atrăgea atenţia cu severitate să nu cumva să povestesc în afara casei despre lucrurile ce se discutau în casă pe aceste teme. Nici despre subiectele politice care se comentau nu trebuia să nu aduc vorba cu nimeni. Veneau uneori la noi în vizită şi prieteni ai bunicului, bărbaţi severi şi serioşi care comentau, împreună cu tatăl şi bunicul meu, evenimentele politice trecute sau cele prezente, se întrebau încotro se îndreaptă lumea şi citeau împreună istorie, memorii de război sau comentarii politice.

Eu mă întrebam mereu în sinea mea de ce este atât de grav să te duci în lume şi să începi să povesteşti că bunicului tău i-a fost făcută o nedreptate, că regimul comunist este un regim opresiv, clădit pe minciună şi violenţă, pe negarea valorilor morale şi spirituale, atât timp cât cu toţii trăiam experienţa unui regim de teroare, de opresiune a celor mai elementare drepturi ale omului, experienţa unei dictaturi comuniste de neacceptat.

Nu înţelegeam de ce poporul nu se ridica împotriva acestei dictaturi.

Copil fiind, apoi adolescent, îmi puneam mereu întrebări cu privire la aceste lucruri.

„Bunicule, l-am întrebat, cum a fost când ai plecat la război?”

Despre război, bunicul avea multe de povestit.

Dar mai ales îl întrebam: „Bunicule, de ce te-au închis?” Era lucrul pe care l-am înţeles cel mai greu.

„De ce te-au bătut? De ce te-au schingiuit? De ce toate astea, când tu ai fost mereu un om drept?”

Bunicul era un om foarte dârz, viteaz, se întorsese din război decorat de două ori, fusese ridicat în rangul de cavaler de către M.S. Regele Mihai.

„Pentru ce te-au condamnat comuniştii?” Sentinţa pe care am citit-o mult mai târziu, în nişte documente de familie, a fost „răspândire de materiale interzise” şi pentru asta făcuse 7 ani de puşcărie.

La astfel de întrebări bunicul meu îmi răspundea de multe ori doar atât: „Comuniştii au fost criminali şi sadici”.

Pentru mintea mea de copil, cuvântul „sadic” mai ales nu avea nicio semnificaţie.

De ce tata a fost persecutat ca fiind fiul unui „reacţionar”, fiind mereu exmatriculat din şcoli şi reînmatriculat cu greu?

De ce tata a ales, după terminarea studiilor universitare, să nu devină membru al partidului comunist român, aşa cum erau toţi taţii celorlalţi colegi ai mei de şcoală?

Mi s-a explicat când am mai crescut: din respect pentru suferinţele bunicului meu, tata a refuzat să accepte înscrierea în partidul comunist, aceasta cu preţul unei marginalizări profesionale şi evident economice.

Atunci când am devenit studentă, am intenţionat să continui sacrificiul tatălui meu şi am rămas printre ultimii studenţi din an care nu se înscriseseră în partidul comunist.

Îmi amintesc şi acum cum într-o zi, fiind alături de Horaţiu, iubitul meu atunci şi soţul meu azi, treceam pe sub porticul de la intrarea în facultate, când secretarul de partid al facultăţii ne-a oprit să ne întrebe de ce nu depuseserăm încă cererile de intrare în Partidul Comunist Român. Era un gest absolut necesar pe vremea aceea pentru a putea să avansezi în orice fel de ierarhie profesională.

Am simţit că răspunsul pe care îl vom da în acele clipe va atârna greu în balanţa vieţilor noastre.

Am ales însă demnitatea, am respins compromisul: „Nu dorim să intrăm în PCR, nu susţinem un regim politic care a făcut victime şi permite în România încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Provin dintr-o familie în care am fost persecutaţi politic, nu sunt dispusă la compromis.”

Horaţiu mi s-a alăturat. Secretarul de partid a reacţionat violent, replicându-ne „să ne aşteptăm la consecinţe” şi subliniind că declaraţia noastră nu va rămâne fără urmări.

Am plecat acasă amândoi, cu inimile strânse, aşteptându-ne să înceapă represaliile… Era pe la începutul lunii decembrie 1989.

„Dumnezeu îi ajută pe cei curajoşi”, aşa sună o vorbă din bătrâni… Şi într-adevăr, în câteva zile, aşa cum noi toţi o ştim acum, în istoria României s-a consemnat Revoluţia din decembrie 1989. Secretarul PCR a renunţat să ne mai prigonească, ba mai mult, a venit şi l-a felicitat pe Horaţiu, care apăruse într-o fotografie pe prima pagină a unui ziar care imortaliza un moment al începutului sângeros al revoluţiei prin sacrificiul unor tineri care la mitingul din 21 decembrie au avut curajul să strige „Jos dictatorul”, asumându-şi consecinţe pe care nu le puteau prevedea.

În dimineaţa zilei de 22 decembrie, plângeam cu toţii de fericire pe străzile din centrul oraşului, eram împreună cu mama mea, cu tatăl meu şi mulţi alţi români, trăind cu toţii o stare greu de redat în cuvinte.

Starea era teribilă, era un amestec de bucurie, pentru că scăpaserăm de dictator şi de comunişti – aşa credeam atunci cu toţii, că am scăpat de comunişti pe vecie. Pe de altă parte, era tristeţe şi groază, muriseră oameni. Preţul pe care l-au plătit românii pentru libertate a fost un preţ de sânge.

Mi-a rămas încă vie amintirea unor cisterne care, în dimineaţa zilei de 22 decembrie, fuseseră aduse în centrul oraşului să spele trotuarele, le spălau de sânge … sânge de om.

O teribilă lecţie a istoriei: sângele omenesc ce era spălat cu apă, care se scurgea apoi în canalele oraşului.

România a scăpat de dictatură şi pentru că nişte oameni au fost aduşi în starea de a face sacrificiul suprem, iar sângele lor a curs pe străzi ca să hrănească un ideal de libertate.

Din câte îmi amintesc de la istorie, aceşti oameni au purtat în toate timpurile numele de eroi.

Şi bunicul meu a fost un erou, adică un bărbat dispus să lupte şi să se sacrifice pentru un ideal, pentru binele unei ţări sau al unei comunităţi.

Profesorul Radu Ciuceanu, preşedintele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, pe care l-am cunoscut mult mai târziu în viaţă, ducându-mă să înmânez o copie a acestui manuscris, pentru a fi înregistrat şi în arhiva Institutului, mi-a spus cu această ocazie:

„Alina, eram foarte tânăr când am plecat la război, şi când ne-am urcat în trenuri plecând spre frontul de est ştiam nu sută la sută, ci mie la sută că mulţi dintre noi nu ne vom mai întoarce … Şi totuşi, ne-am urcat în acele trenuri.”

Erau atât de tineri, iar iubitele şi soţiile i-au condus cu flori la acele trenuri. O fotografie a acelor clipe am şi eu în albumul de familie şi o voi ataşa acestor rânduri.

Astfel de bărbaţi curajoşi au existat printre noi, iar bunicul meu a fost unul dintre ei…

Astfel de oameni curajoşi există şi astăzi, şi mulţumesc prin aceasta editurii care acceptă să publice aceste memorii în zilele noastre, când tot mai multe voci ne cer să trecem sub tăcere lupta anticomunistă.

Închin acest volum celor ce au suferit pentru dreptate şi libertate, precum şi O.N.U., care le-a întreţinut în permanenţă speranţa şi le-a redat drepturile la viaţă.

Alina Radu Butnaru

Și acum încotro? De la ofițer decorat la condamnat politic

Ioan Butnaru

ISBN: 978-973-728-851-6

Nr. pagini:288 + 16 ilustratii alb/negru

Format: 13X20